Articol publicat in: Cultura, Divertisment, Mass-media

Prin amabilitatea Simonei Tache (căreia îi mulţumesc pe această cale), am avut onoarea de a participa aseară la gala BCR Speranţe 2010. Iniţial n-am vrut să merg, pentru că toţi cei pe care i-am invitat m-au refuzat într-un fel sau altul. Pînă la urmă, m-am dus, şi nu mi-a părut rău.

În metrou, în faţa mea, un tip tînăr, cam de vîrsta mea, foarte elegant. A coborît la Universitate, eu am rămas în metrou pînă la Romană. Surpriză! La intrarea în Sala Radio , ne-am întîlnit, el coborînd dintr-un taxi, hăhăhă!

La 7 seara, deci, îmbrăcat frumos, păşeam sfios în Sala Radio, în urma unor oameni importanţi (presupun) – oricum, unul dintre ei mirosea demenţial! Securiştii de la intrare au crezut că fac parte din gaşca acelor oameni importanţi, pentru că nu m-au întrebat nimic.

Sala fiind plină ochi cu fel de fel de lume, m-am aşezat unde mi-a dictat flerul, şi nu mi-a dictat rău, pare-se: în faţa mea au venit să asiste Vlad Petreanu şi Cosmin Tudoran, al doilea direct din bomba lui Dodel, probabil, că nici nu apucase, săracul, să se schimbe de tricoul roz şi adidaşii multicolori. Cînd a venit Damian Drăghici (care era mai mult matol decît doar vesel, judecînd după gălăgia pe care o făcea şi după gradul de şifonare a sacoului), Tudoran s-a ridicat în picioare, l-a bătut pe umăr şi i-a zis chestii, hăhăind zgomotos. Petreanu, în schimb, era foarte mîndru de Mark II-ul lui, astfel că, pe toată durata spectacolului, s-a plimbat încoace şi încolo, făcînd poze şi poposind din cînd în cînd ca să-i arate lui Tudoran realizările.

Acesta din urmă se bucura ca un copil, rîzînd şi gesticulînd. Urît, zic!

Pe de altă parte, copiii, săracii, s-au prezentat foarte bine, dovedind pregătire şi muultă multă emoţie. Mi-a atras atenţia ăsta micu’, să vedeţi şi de ce:

Sigur, sînt cîteva lucruri pe care nu le-am înţeles: ce căuta Cotabiţă pe scenă, de ce s-a dat în spectacol Luminiţa Anghel mai tare decît puştiul pe care-l însoţea, de ce a ţinut nenea cu naiul discursul ăla comunistoid etc.

La plecare, am mai păţit o treabă care m-a amuzat teribil: venind (pe jos) pe Berthelot spre Calea Victoriei, la o intersecţie fără zebră sau semafor, venea o maşină de poliţie din dreapta. A accelerat şi, fix lîngă mine, a frînat brusc, făcîndu-mi semn să traversez, miliţianul de la volan neuitînd să mă salute cu mîna la chipiu. Să fie oare din cauza faptului că eram elegant şi aveam o cască în ureche?