Daphne du Maurier

Articol publicat in: Cultura, Educatie, Personal


Mult? vreme, numele Daphne-ei du Maurier rostit īntr-o societate literar? a stīrnit zīmbete condescendente ?i priviri nu tocmai pre?uitoare adresate celui ce-l pronun?a. Cauze au fost destule: timpul ?i locul absolut nepotrivite īn care a publicat (perioada inter- ?i imediat postbelic?, respectiv Marea Britanie, total nepreg?tit?), caracterul „u?or” al scrierilor sale, aplecarea spre genuri subliterare – horror, suspense, ce implic? īntrucītva autoexcluderea scriiturii dintr-o „intellectual heavyweight”[1] (Margaret Forster), toate acestea īnso?ite de un succes fabulos la publicul larg (care īnseamn?, implicit, vīnz?ri enorme). Invidioas? sau dezgustat? de acest succes, critica a ocolit pentru o lung? perioad? un verdict īn ceea ce o prive?te pe scriitoarea britanic?[2].

Provenit? dintr-o familie cu tradi?ie cultural? (bunicul ei a fost scriitorul ?i caricaturistul George du Maurier, unul dintre numele importante ale cotidianului satiric Punch, tat?l ei – cunoscutul actor sir Gerald du Maurier, mama sa actri?a Muriel Beaumont, nepoata lui William Comyns Beaumont), Daphne era predestinat?, s-ar zice, unei cariere īn domeniu. Asta nu i-a f?cut īns? drumul mai u?or, ba dimpotriv?. Adev?rata notorietate nu ?i-a cī?tigat-o prin propriile for?e, ci prin ecranizarea de c?tre Alfred Hitchcock a uneia dintre nuvelele sale – P?s?rile. Trebuie spus c? Hitchcock a intervenit nepermis de mult īn script-ul original, transformīnd īn mod dramatic suspense-ul ini?ial īntr-un horror mult mai pu?in valoros, spunem noi.

Īn cazul ecraniz?rilor celebre, de multe ori cartea din care au fost inspirate este dat? uit?rii. Nu vrem s? se īntīmple acest lucru, a?a c? readucem īn discu?ie nuvela propriu-zis?, care are, orice s-ar spune, valen?e ale fantasticului.    Acest fantastic nu e unul clasic, ca cel teoretizat de Tzvetan Todorov sau Roger Caillois, el īmprumut? de acolo doar crisparea, respingerea, angoasa latent?, dup? cum se va vedea īn continuare.

Subiectul nuvelei e unul de veche tradi?ie: invazia. Op?iunea pentru o astfel de categorie de invadatori e īns? insolit? ?i imaginarea unor situa?ii verosimile (chestiune absolut necesar? fantasticului) dintr-o astfel de idee pare un efort don quijotesc. P?s?rile devine, privit? astfel, o nuvel? cu atīt mai valoroas?, pentru c? aerul īntīmpl?rilor e unul absolut posibil, palpabil, cu atīt mai greu de respirat. Plasarea ac?iunii īntr-un sat izolat de pe malul Atlanticului, īntr-o toamn? ce?oas?, friguroas? nu este īntīmpl?toare (?i nici cli?eic?, a?a cum s-ar crede: pīn? la urm?, timpul ?i spa?iul sīnt ni?te simpli adjuvan?i īn re?eta atmosferei fantastice; limbajul, situa?ia – dincolo de spa?iu ?i timp –, construc?ia personajului constituie ingrediente mult mai importante pentru prepararea fantasticului ca fel principal). Mai trebuie subliniat īn leg?tur? cu P?s?rile faptul c? viziunea auctorial? nu dep??e?te īn nici un moment grani?a grotescului sau macabrului, p?strīndu-se īn limitele unui soft horror de cea mai bun? calitate. Imaginile nu sīnt ?ocante (a?a cum nu sīnt nici comune), ci tulbur?toare:

„Īncerc? s? treac? īn revist? numele diverselor soiuri de p?s?ri, s? se gīndeasc? ce specie ar fi putut produce asemenea zgomot. [...] ?oimi, ulii, vulturi, ere?i – uitase de p?s?rile de prad? – uitase de p?s?rile de prad?. [...] Nu voia s? urce ?i ea, nu voia s? aud?  ?op?iturile din camera copiilor, rīcīitul aripilor pe u??[3]

Finalul, spre deosebire de cel al lui Hitchcock, specific american, e unul deschis, l?sīnd s? vījīie sabia lui Damocles, l?sīnd poarta larg deschis? ca s? intre Dezastrul:

„P?s?rile mai mici erau acum la fereastr?. Recunoscu cioc?niturile slabe ale ciocurilor ?i atingerea u?oar? a aripilor. ?oimii ignorau ferestrele. Ī?i concentrau atacul spre u??. Nat asculta zgomotul de lemn sf?rīmat ?i se īntreb? cīte milioane de ani de amintiri erau īnmagazinate īn creierele acelea minuscule, īnd?r?tul ciocurilor ascu?ite, a ochilor p?trunz?tori, care le d?deau acum acest imbold de a distruge omenirea cu precizia ?i abilitatea unor ma?ini.

– Am s? fumez ?i ultima ?igar?, īi spuse el so?iei. Prost am fost; numai asta am uitat s? aduc de la ferm?.

Lu? ?igara ?i r?suci poten?iometrul radioului mort. Arunc? pachetul gol īn foc ?i urm?ri cum īl cuprind fl?c?rile.”[4]

De un fantastic mult mai pregnant se bucur? nuvela Lentilele albastre, pe care o consider?m capodopera scriitoarei: Marda West, pacienta unei clinici de oftalmologie , sufer? o opera?ie complicat?, īn urma c?reia, pentru recuperarea vederii, trebuie s? poarte o pereche de lentile albastre, „speciale”. Privit? prin aceste lentile, lumea se transform? dramatic: fiecare persoan? pe care o vede are cap de animal. Drama personajului frizeaz? absurdul: ini?ial, tr?ie?te cu impresia c? toate persoanele din jurul ei īi joac? o fars? aberant?; pentru a nu da „satisfac?ie” acestora, nu reac?ioneaz? nicicum, de?i īi stau pe limb? fel de fel de īntreb?ri, admonest?ri, crize de isterie:

„Probabil c? masca era purtat? cu un anume scop. Poate era un fel de experiment, legat de adaptarea lentilelor – de?i nu-?i putea imagina cum anume s-ar desf??ura el. ?i bineīn?eles c? era riscant s? provoci asemenea surprize, iar pentru persoanele mai slabe, ca ea, care trecuser? printr-o opera?ie, era de-a dreptul o cruzime”[5]

Situa?ia se complic? atunci cīnd le m?rturise?te tuturor cum īi vede:

„– Nu v? sup?ra?i, doamn? West, dar nu īn?eleg. I-a?i spus surorii Brand c? īnc? nu vede?i foarte bine?

– Nu e vorba c? nu v?d, replic? Marda West. V?d perfect. Scaunul e scaun. Masa e mas?. O s? m?nīnc pui fiert. Dar dumneata de ce ar??i ca o pisicu??, ba īnc? o mī?? īn toat? regula?

Poate c? nu fusese prea delicat?. Era greu s? nu-?i ie?i din fire. Sora – Marda West ī?i aminti vocea, era a surorii Sweeting, ?i numele īi venea ca turnat – se īndep?rt? de līng? m?su?a cu rotile.

– Scuza?i-m? c? nu vin s? v? zgīrii, spuse ea. E prima oar? cīnd m? face cineva pisic?.

[...]

– Nu inventez nimic, spuse pacienta. V?d foarte bine. Dumneata e?ti o mī??, iar sora Brand este o vac?, dac? vrei s? ?tii.

[...]

– Sor? ?ef?, spuse Marda West, haide?i s? nu ne mai īnontr?m. Care este de fapt scopul la tot ceea ce se īntīmpl??

– Scopul cui, doamn? West?

– Circului ?stuia, mascaradei.

A?a deci, pīn? la urm? tot i-o trīntise. ?i ca s?-?i īnt?reasc? argumentul, ar?t? spre bonet?:

– De ce v-a?i ales tocmai aceast? deghizare? Nici m?car nu e nostim?.

Se l?s? t?cerea. Sora, care simulase īnainte c? vrea s? se a?eze, s? continue discu?ia, se r?zgīndi ?i se īndrept? u?or spre u??.

– Noi, care am fost instruite la Sf. Hilda, sīntem mīndre de insigna ce-o purt?m, spuse ea. Sper c? peste cīteva zile ne ve?i p?r?si, doamn? West, ?i c? atunci ve?i privi īn urm? cu mai mult? īng?duin?? decīt ne privi?i acum.”[6]

E interesant de psihanalizat personajul principal, prin prisma a ceea ce vrea s? vad? relativ la fiecare persoan?. Astfel, dac? sora Brand (despre a c?rei inteligen?? se cam īndoie?te) are, īn mod logic, cap de vac?, dac? sora Sweeting[7] (pe care o considerase mereu perfidia īntruchipat?) are cap (?i comportament) de pisic?, dac? doctorul Russell (personaj neutru) are cap de cīine fox terrier, cum explic?m capul de viper? al surorii Ansel (despre care, īn memoria auditiv?, Marda West p?stra ideea bun?t??ii absolute)? Sau capul de vultur al lui Jim, so?ul ideal (cum se cam īntīmpl? īn literatura de consum)?

Criza pacientei se acutizeaz?, de la o vedenie la alta:

„Nu cumva vocea suna mult prea nep?s?toare? Sau mīna care īnfunda actele īn buzunarul pardesiului era o ghear?? Oricum era o posibilitate, o amenin?are pentru viitor. Era posibil s? se transforme ?i trupurile, mīinile ?i picioarele s? se schimbe īn aripi, gheare ?i copite, iar īn jurul ei s? nu mai r?mīn? nici o f?rīm? de om.

[...] Īncerca s? se gīndeasc? dac? mai r?m?sese cineva īn care s? poat? avea īncredere. Familia ei era r?spīndit?. Un frate c?s?torit īn Africa de Sud, prieteni īn Londra, nici unul cu care s? se afle īn rela?ii strīnse. Īn orice caz nu īntr-o asemenea m?sur?. Nimeni c?ruia s?-i spun? c? infirmiera s-a preschimbat īn ?arpe ?i so?ul īn vultur”[8]

Schimbarea lentilelor albastre remediaz? īn cele din urm? situa?ia, īn sensul c? cei din jur revin la īnf??i??rile normale, īn schimb ea īns??i (care prin lentilele albastre ī?i ap?rea perfect uman? īn oglind?) se vede acum ca pe o superb? c?prioar?.

Dac? nu lu?m īn seam? stīng?ciile scriitorice?ti (caracteristice scriiturii feminine īn general ?i paraliteraturii īn special – vocabularul limitat la cel fundamental, sugestia slab?, lipsa de expresivitate) ?i ne referim strict la ac?iuni, personaje, idei, putem vedea īn Lentilele albastre o foarte interesant? nuvel? fantastic?, insuficient ?lefuit?, dar cu idei de mare poten?ial: ideea angoas?rii individului prin introducerea lui īntr-o lume a fabulosului, a inexplicabilului, crisparea acestuia īnaintea cīnd īntīlne?te imposibilul pot constitui argumente īn acest sens.

M?rul e o alt? nuvel? cu valen?e fantastice. De?i la prima vedere d?m peste un horror de factur? gotic?, putem lesne descoperi elemente ale fantasticului, dup? cum se va vedea īn continuare.

Subiectul nuvelei e simplu: protagonistul (al c?rui nume nu avem privilegiul s?-l afl?m) e urm?rit de imaginea obsedant? a so?iei, Midge, care a murit de curīnd, dup? ce i-a terorizat īntreaga existen??. Īncearc? s?-i ?tearg? acesteia urmele, s?-i arunce obiectele ?i lucrurile care-i amintesc de ea. Reu?e?te īn mare m?sur?, cu o excep?ie: un m?r din livad?, pe care Midge l-a īngrijit ?i care pare uscat. Odat? cu venirea prim?verii, m?rul īnflore?te, apoi d? ni?te fructe la fel de perfide cum fusese cīndva Midge. Vine iarna ?i hot?r??te s?-l taie, dar e īmpiedicat īn cīteva rīnduri de gr?dinar. Īn cele din urm?, venind īntr-o sear? oarecum alcoolizat de la cīrcium?, vrea s?-l taie atunci, ī?i prinde piciorul īn tulpin? ?i moare īnghe?at.

Motivul plantei uciga?e provine, desigur, din gotic, ?i a fost, cu siguran??, pus īn literatur? cu mai mult? m?iestrie de un Edgar Allan Poe , de exemplu; aici īns? discut?m īn al?i termeni: nu m?rul, ci amintirea Midge-ei īl ucide pe protagonist, ?i nu moartea sa absurd? e cea care primeaz?, ci atmosfera ap?s?toare īn care tr?ie?te el. Din nou, stilul greoi, īmpiedicat, adeseori prea direct al scriitoarei, lipsa ei acut? de expresivitate umbresc din frumuse?ea nara?iunii. Ideile īns? r?mīn, ?i ele conteaz?, pīn? la urm?, cel mai mult cīnd vine vorba de Daphne du Maurier.


[1] categorie grea a intelectualilor (engl.)

[2] Acest verdict a venit, īn cele din urm?, īns? pu?in cam tīrziu – īn anii ’90, imediat dup? moartea scriitoarei – s-a subliniat atunci valoarea incontestabil? a romanelor sale (Rebecca, Golful francezului, ?apul isp??itor), caracterul latent fantastic al nuvelelor sale (P?s?rile, Lentilele albastre, M?rul, Panic? etc.), odat? cu incontestabilul talent narativ al Daphne-ei du Maurier.

[3] Daphne du Maurier, P?s?rile ?i alte povestiri, Bucure?ti, Univers, 1990, p. 35

[4] ibidem, p. 42

[5] ibidem, p. 193

[6] ibidem, pp. 198-203

[7] Dulcica (engl.) – t.n.

[8] ibidem, pp. 211-212

?



Leave a Reply

(insereaza codul din stanga)

Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X