Introducere la noul meu volum, Umorul și-acrobaticii. Istoria critică a umorului românesc

Tetanosul e o boală cumplită. Netratat la timp, va conduce întotdeauna la decesul pacientului, evoluția sa fiind invariabil aceeași. Practic, de la un punct înainte, tetanosul nu mai poate fi nici controlat, nici oprit, nici măcar încetinit, precum alte maladii incurabile. Unul dintre teribilele sale simptome (în fază terminală) poartă o denumire mai grăitoare decît douăzeci de tratate de medicină: rictus sardonicus. Mușchii feței se contractă într-o formă specifică, un rînjet larg, înfiorător, ce precede o moarte aproape imediată, prin asfixiere . Uneori, rînjetul vine la pachet cu zgomotele adecvate, un soi de rîs glorios, hohotitor și, cel mai trist, fără vreo altă explicație medicală decît necesitatea fizică de a respira astfel. Bolnavul de tetanos , deci, înainte de a-și da obștescul sfîrșit, înlocuiește mina (sau morga?) funestă cu un rînjet batjocoritor și respirația (ne)regulată cu o cascadă de apocaliptice hohote. Așa înțelege el să-și rîdă, nastratinește, de moarte. Din păcate, nu e rîsul lui…

E ceva atît de neaoș, de autohton în acest rîs inexplicabil, stupid, nebunesc, de-al nostru! E atît de ușor pentru oricine să facă o analogie cvasi-tautologică între rîsul românesc de azi, nejustificat de nimic, și situația noastră socială/ economică/ politică/…!

Rictus sardonicus e singura justificare a oamenilor care își mai permit azi să rîdă în România, oscilînd între glumele cretinopate ale lui Mihai Bendeac (altfel, un excelent imitator), înjurăturile puerile ale Robotzilor și umorul chinuit al unor Divertiși atît de inconsistenți, încît au trebuit împărțiți la două televiziuni! Nu mai vorbim de print (unde niște umoriști epuizați s-au scindat, mai întîi în două tabere, apoi, cu larga contribuție a unei macabre eminențe guvernamentale, în trei, care, puse la un loc, mai c-ar atinge cotele de umor de prin Urzica) sau online (unde un redactor Cațavencii s-a făcut prea colțos ca să te mai facă să rîzi, iar unul Kamikaze s-a diluat în așa hal, încît a început să se ia în serios). Revenind la umorul TV, vedem că în România se mai rîde doar prostește, downian (Bendeac), copilărește ( Robotzi ), sau forțat (cel mult o dată pe lună, la Serviciul Român de Distractis, sau cam așa ceva)[1].

Se rîde, deci, chinuit, de dragul rîsului, sau pentru a face un prea specific românesc haz generic de necaz. Că de necazuri, slavă Creatorului, e inflație. E clar: deși sursele de umor sînt neschimbat de multe și variate, instrumentele umorului ni le-am pierdut demult. Sardonicus nu mai putem hohoti, că ne paște etapa următoare. Ce-i de făcut? Ce face un muzician cînd rămîne fără idei: un best of. Ce face un poet fără inspirație: o antologie. Ce face un actor fără spectacole: nu o telenovelă (!), ci un DVD de colecție. Asemenea și noi: căutăm, cu această istorie critică a umorului românesc, motive de rîs în trecut, de care chiar noi, cîndva, într-o marxistă descendență, tot rîzînd ne-am despărțit.